Curtea de Arges, The Land of No Choice

Reportaj din Gradina Carpatica

Eu nu prea fac turism, ca am avut hepatita la sase ani

Reportaj din Gradina Carpatica

Eu nu prea fac turism, ca am avut hepatita la sase ani. Dar se intimpla sa merg prin cite-un loc din Romania si sa descopar multe lucruri pe care le cunosteam prea putin sau deloc. Vorba unui prieten: prima tara straina ce trebuie vizitata este tara mea. La mijlocul saptaminii trecute, am ajuns pentru doua zile in Curtea de Arges, oras din Gradina Carpatica.

La ora zece seara, dupa ce m-am cazat la un hotel de trei stele, n-are rost sa-i dau numele, caruia ii se puteau face cadou maximum doua, am avut prima surpriza: turisti straini la receptie.

O familie de suedezi speriati statea pe niste canapele, privind letargic in tavanul fals si plin de spoturi. Intreb daca merge internetul. „Da, sigur.“ Cer parola. „Parola este numele hotelului. Daca merge, merge, daca nu merge, nu merge“, mi-a raspuns amabila receptionera.

Bucuros si lamurit, am plecat in cautarea unui restaurant. La acea ora, nu foarte tirzie, in Curtea de Arges nu se intimpla nimic. Dupa primele sute de metri vazusem cel mult trei oameni, restul maidanezi. Credeam ca ma aflu intr-un oras locuit numai de ciini comunitari si imi imaginam cu frica ce le-ar putea spune ghidul in acel moment suedezilor: „Acesta este Boby, un catel descendent dintr-o famile veche de ciini comunitari, aciuati in orasul nostru din secolul XVI. Fetita, cea cu pata de ulei pe spate, are acum opt pui, iar daca doriti sa-i vedeti, putem merge pina in spatele Bisericii Domnesti, locul in care se pare ca a fatat“.

Pina la prima intersectie, undeva in centru, am numarat 28 de bucati. Unii mergeau in grupuri mari, altii latrau singuri ca prostii. Nu prea aveam chef sa fiu fugarit si muscat din prima seara, asa ca m-am indreptat fara sa fac mult zgomot spre primul resaturant cu lumini aprinse care mi-a iesit in cale: Capra Neagra, un local comunist. Din nefericire, bucataria inca mergea. Mi-am ales ce mai ramasese din meniu, mi-am facut cruce si am mincat la limita, cit sa pacalesc foamea. Mi s-a adus ceva bio, banuiesc. Altfel nu‑mi explic culorile din farfurie. Carne verde, cartofi verzi, totul verde.

A doua zi, am dat o fuga pina la barajul de la Vidraru. In satele de pe drum, am evitat la mustata citeva capete de vaca cu tot cu corn, gata oricind sa te impunga prin masina. Ma multumeam doar cu gropile. Multe si dese. Ajuns la baraj, am inceput numaratoarea: peste douazeci de ciini de toate marimile. Nu erau agresivi, pareau obisnuiti cu turistii. Dupa atitea generatii de Vidraru, unii cred ca latrau si-n engleza. La primire, mi-a iesit unul care mesteca un pampers umplut. Ceilalti scormoneau cuminti in gunoaie sau dormeau la umbra.

Stati pe linga revista, ca saptamina viitoare vizitam o chieza din  Curtea de Arges, alaturi de citiva traci de limba italiana. (Marian Turosu)