20 Ian 2018 - 16:56       

 
Parteneri 



 

 

 



* Prima pagină * Căutare * Contact *


Stire tematica: protectia consumatorului

Ziarul Financiar : Marea divizare. Societatile inegale si ce putem face in privinta lor (I)/ de Joseph Stiglitz

vineri 21 august 2015
Autor: Ziarul de Duminica 20
.08.2015

Economistul american Joseph Stiglitz este luareat al Premiului Nobel pentru economie in 2001. A publicat multe carti de referinta, cateva au aparut in traducere la Editura Publica. Cea de fata a aparut in acest an.

Cartea aceasta nu este un volum scolastic obisnuit, ci o culegere de articole si eseuri scrise pentru diverse reviste si ziare, in ultimii cativa ani, pe tema inegalitatii ? haul care s-a cascat, tot mai larg, mai ales in America, dar si, intr-o masura mai mica, in multe alte tari ale lumii. Articolele au insa la baza o lunga istorie de cercetare academica, inceputa pe vremea cand eram doctorand la MIT si bursier Fulbright la Cambridge, in Marea Britanie, la mijlocul anilor 1960. Pe atunci ? si pana foarte recent ? nu exista aproape niciun interes fata de acest subiect printre universitarii americani ai stiintelor economice. Iata, asadar, ca le datorez foarte mult indrumatorilor tezei mele de doctorat, doi dintre marii economisti ai secolului XX: Robert Solow (a carui proprie disertatie fusese pe acest subiect) si Paul Samuelson, pentru a ma fi incurajat sa urmez aceasta directie de studiu, ca si pentru marile lor revelatii. Si ii multumesc in mod special lui George Akerlof, primul meu coautor, care a impartit Premiul Nobel pe 2001 cu mine.

 

INTRODUCERE

Nimeni nu poate nega astazi ca exista o mare divizare in America, separandu-i pe cei mai bogati dintre cei foarte bogati ? numiti uneori ?cei 1 la suta? ? de restul lumii. Vietile lor sunt altfel: au alte griji, alte nelinisti si alte stiluri de viata.

Americanii de rand isi fac griji cand se gandesc cum vor putea plati studiile superioare ale copiilor, ce se va intampla daca se imbolnaveste grav cineva din familie, cum or sa se descurce cu banii dupa ce ies la pensie. In toiul Marii Recesiuni, zeci de milioane de oameni isi faceau griji la gandul ca ar putea sa-si piarda locuinta. Milioane dintre ei chiar si-au pierdut-o.

Cei din grupul de 1 la suta ? si, in chiar mai mare masura, cei din grupul de 1 la mie aflat in varful piramidei ? se confrunta cu un cu totul alt gen de probleme: ce fel de avion particular sa-si cumpere, care e cea mai buna metoda prin care sa-si puna veniturile la adapost de taxe si impozite. (Ce se va intampla daca Statele Unite forteaza desfiintarea secretului bancar in Elvetia? Oare nu vor veni Insulele Cayman la rand? Andorra o fi sigura?) Pe plajele din Southampton, se vaita de zgomotul pe care-l fac vecinii, cand vin cu elicopterul de la New York. Si isi fac griji si la gandul consecintelor in cazul in care vor cadea de pe craca ? e asa de mult pana jos... si, in rare ocazii, chiar se intampla.

Nu cu mult timp in urma, am participat la un dineu gazduit de un membru al grupului celor 1 la suta, un om inteligent si implicat. Constienta de marea divizare, gazda noastra adunase laolalta miliardari, profesori universitari si alte figuri respectate din societate, care isi faceau griji in privinta inegalitatii. Pe masura ce palavrageala de inceput a reuniunii isi urma cursul, l-am auzit fara sa vreau pe unul dintre miliardari ? care luase startul in viata mostenind o mare avere ? discutand cu un altul despre problema americanilor lenesi care incearca sa traiasca pe spinarea celorlalti. Curand dupa aceea, au trecut direct la subiectul paradisurilor fiscale, aparent fara sa-si dea seama de ironia situatiei. De mai multe ori pe parcursul serii au fost invocate Maria Antoaneta si ghilotina, cand plutocratii reuniti isi reaminteau unii altora cat de riscant este sa permiti inegalitatii sa creasca excesiv: ?Amintiti-va de ghilotina!? a fost laitmotivul serii. Si prin acest refren ei au exprimat mesajul central al acestei carti: gradul de inegalitate din America nu este inevitabil; el nu este rezultatul legitatilor inexorabile ale economiei. Este o chestiune de politici economice si de decizii politice. Este posibil, pareau ei sa spuna, ca acesti oameni puternici sa faca ceva in privinta inegalitatii.

Acesta nu este decat unul dintre motivele pentru care preocuparea privind inegalitatea a devenit o maxima urgenta chiar si in sanul grupului celor 1 la suta: in numar tot mai mare, ei isi dau seama ca o crestere economica durabila, de care depinde prosperitatea lor, nu poate avea loc atunci in coplesitoare majoritate, cetatenii tarii au venituri care stagneaza.

In cadrul reuniunii anuale a elitelor lumii de la Davos, in 2014, Oxfam a aratat limpede in ce grad creste inegalitatea la nivel mondial, atragand atentia ca un autobuz in care s-ar urca vreo 85 dintre miliardarii planetei ar insuma tot atata bogatie cat jumatatea inferioara a populatiei mondiale, adica vreo trei miliarde de oameni. Un an mai tarziu, autobuzul se micsorase ? nu mai era nevoie decat de 80 de locuri. La fel de dramatic, Oxfam a constatat ca grupul de 1 la suta din varful piramidei detinea acum aproape jumatate din avutia lumii ? si este pe cale sa posede la fel de multa avutie ca restul de 99 la suta din populatie, luata in bloc, pana in 2016.

Marea divizare se pregateste de foarte mult timp sa apara. In deceniile de dupa Al Doilea Razboi Mondial, America a crescut in cel mai rapid ritm cu putinta, si a crescut impreuna cu toti americanii. Cat timp toate segmentele de populatie si-au vazut veniturile cum cresc, a fost vorba de o prosperitate comuna. Veniturile celor de la baza piramidei cresteau mai repede decat veniturile celor de la varf.

A fost o epoca de aur in America, dar ochii mei tineri vedeau laturile mai intunecate. Crescand pe malul sudic al Lacului Michigan, in Gary, statul Indiana, unul din orasele industriale emblematice ale tarii, am vazut saracie, inegalitate, discriminare rasiala si somaj episodic, pe masura ce recesiunile zguduiau tara, una dupa alta. Conflictele sindicale erau ceva obisnuit, muncitorii lutpandu-se sa obtina partea ce li se cuvenea din prosperitatea pe buna dreptate laudata a Americii. Auzeam discursuri despre cum America e o societate a clasei mijlocii, dar in cea mai mare parte a lor, oamenii pe care eu ii vedeam ocupau treptele de jos ale acelei presupuse societati de mijlocasi, iar vocile lor nu se numarau printre cele ce influentau soarta tarii.

Noi nu eram bogati, dar parintii mei reusisera sa isi adapteze stilul de viata la veniturile realizate ? si pana la urma, mare parte din lupta in asta consta. Purtam hainele ramase de la fratele meu mai mare, pe care mama intotdeauna le cumpara de la reduceri, dar atenta sa ia lucruri trainice, si mai putin sa economiseasca de azi pe maine: nu te scumpesti la tarate ca sa fii ieftin la faina, o auzeam spunand. Pe vremea copilariei mele, mama, care absolvise Universitatea Chicago in toiul Marii Depresiuni, il ajuta pe tata, care lucra in asigurari. Cat ea era plecata la munca, de noi avea grija ?servitoarea?, Minnie Fae Ellis, o femeie buna ca painea calda, foarte muncitoare si extrem de inteligenta. Desi nu aveam decat zece ani, ma tulbura si ma framanta intrebarea: de ce ea nu are decat sase clase, intr-o tara despre care se presupune ca este atat de bogata si ca le ofera sanse tuturor? De ce avea grija de mine, si nu de copiii ei?

Dupa ce eu am terminat liceul, mama si-a urmat visul ambitios al vietii ei: sa-si reia studiile pentru diploma de institutoare si sa predea la scoala elementara. A predat in scolile de stat din orasul nostru, Gary; dupa ce s-a instalat migratia spre suburbii a albilor, a ramas printre foarte putinele cadre didactice dintr-o scoala care devenise, in fapt, una segregata. Dupa ce a fost obligata sa se pensioneze, la varsta de 67 de ani, a inceput sa predea in campusul din nord-vestul statului Indiana al Universitatii Purdue, straduindu-se sa garanteze accesul cat mai multor studenti. Trecuta binisor de optzeci de ani, s-a retras pana la urma din activitate.

La fel ca atat de multi altii dintre contemporanii mei, asteptam cu nerabdare schimbarea. Ni se spunea ca societatea e greu de schimbat, ca e nevoie de timp. Cu toate ca eu n-am suferit din cauza greutatilor cu care s-au confruntat colegii mei de generatie din Gary (lasand la o parte un mic grad de discriminare), ma identificam cu cei loviti de soarta. Abia peste decenii aveam sa studiez in amanunt statisticile despre venituri, dar simteam ca America nu este tara tuturor posibilitatilor, asa cum se pretindea a fi: existau o sumedenie de ocazii fantastice pentru unii, dar mult prea putine pentru altii. Povestile lui Horatio Alger erau simple basme, cel putin in parte ? multi americani, desi harnici si perseverenti, n-au avut nicicand parte de succes. Eu m-am numarat printre cei norocosi, carora America intr-adevar le-a oferit o posibilitate: o bursa nationala de merit la Amherst College. Mai mult decat orice altceva, ocazia aceea mi-a deschis in fata o lume intreaga de alte posibilitati.

Asa cum arat in ?Mitul Epocii de Aur a Americii?, cand eram in penultimul an de facultate la Amherst, mi-am schimbat specializarea, trecand de la fizica la economie. Imi doream cu toata fiinta sa aflu de ce societatea noastra functioneaza asa cum functioneaza. Am devenit economist nu doar ca sa inteleg inegalitatea, discriminarea si somajul, ci si, speram eu, ca sa pot face ceva in privinta acestor nenorociri care imi afecteaza tara. Cel mai important capitol al tezei mele de doctorat, sustinuta la MIT sub indrumarea lui Robert Solow si Paul Samuelson (care aveau sa primeasca ulterior, amandoi, cate un Premiul Nobel), se concentra pe factorii determinanti ai distributiei venitului si avutiei. Prezentata intr-o adunare a Societatii de Econometrie (asociatia internationala a economistilor care se ocupa de aplicatii matematice si statistice in economie) in anul 1966 si publicata in jurnalul acesteia, Econometrica, in anul 1969, teza mea continua sa serveasca adesea, chiar si dupa o jumatate de secol, drept cadru analitic pentru studierea acestui subiect.

Audienta pentru o analiza a inegalitatii era una limitata, nu doar in randul publicului larg, ci si printre economisti. Pe oameni nu-i interesa subiectul. In bransa economica, se manifesta uneori chiar o ostilitate fatisa. Situatia a ramas neschimbata chiar si dupa ce inegalitatea in tara a inceput sa creasca vizibil, cam din perioada in care Reagan a devenit presedinte. Un economist marcant, laureat al Premiului Nobel si profesor la Universitatea Chicago, pe nume Robert Lucas, a descris-o elocvent: ?Dintre tendintele care dauneaza studiului riguros al economiei, cea mai seducatoare si [...] otravitoare este concentrarea pe chestiuni care tin de distributie?.

La fel ca atat de multi alti economisti conservatori, el sustinea ca modul cel mai bun prin care saracii pot fi ajutati este cresterea produsului economic total al tarii, ?placinta intreaga?, din care sa ajunga si la saraci o parte, si considera ca, daca ne concentram pe micuta portie acordata saracilor, ne distragem atentia de la problema cu adevarat fundamentala: cum facem sa creasca toata placinta. De fapt, in stiinta economiei exista o lunga traditie a convingerii ca aceste doua subiecte (cel a eficientei si cel a distributiei, al marimii placintei si al modului in care este impartita) pot fi tratate separat si ca sarcina economistul este una ingust definita, importanta, dar grea ? treaba lui este doar sa-si dea seama cum poate fi maximizata dimensiunea placintei. Impartirea placintei e o chestiune de decizie politica, ceva de care economistii trebuie sa se fereasca cu orice chip.

Cand atitudini ca aceea a lui Lucas erau atat de la moda in bransa economistilor, nici nu-i de mirare ca acestia nu si-au batut capul aproape deloc cu inegalitatea crescanda din tara. N-au acordat mare atentie faptului ca, in timp ce PIB-ul crestea, veniturile celor mai multi americani bateau pasul pe loc. Aceasta indiferenta a facut in final ca ei sa nu poata veni cu o explicatie convingatoare despre ceea ce se intampla in economie, sa nu poata pricepe implicatiile inegalitatii crescande si sa nu poata propune politici economice apte sa aseze tara pe o directie de mers diferita.

Tocmai de aceea am primit cu atata bucurie, in 2011, oferta celor de la publicatia Vanity Fair de a aduce aceste probleme in atentia unui auditoriu mai larg. Articolul rezultat, intitulat ?Of the 1 Percent, by the 1 Percent, for the 1 Percent? (?A celor 1 la suta, de catre cei 1 la suta, pentru cei 1 la suta?), chiar a avut o audienta mult mai larga decat articolul meu din Econometrica, publicat cu zeci de ani in urma. Noua ordine sociala despre care vorbeam in articolul din Vanity Fair ? acei 99 la suta dintre americani aflati in aceeasi barca pe care n-o pot misca din loc ? a devenit sloganul miscarii Occupy Wall Street: ?Noi suntem cei 99 la suta?. Articolul prezenta teza care isi gaseste ecoul in articolele de aici si in scrierile mele ulterioare: noi toti aproape, inclusiv multi dintre cei aflati in grupul de 1 la suta, am iesi mai castigati daca ar exista mai putina inegalitate. Era in interesul luminat al celor 1 la suta sa ajute la edificarea unei societati mai putin divizate. Nu doream sa instig la declansarea unei noi lupte de clasa, ci, mai degraba, sa definesc un nou sentiment al coeziunii nationale, care disparuse odata cu marea divizare care s-a cascat ca un hau in societatea noastra.

Articolul meu avea drept tinta intrebarea de ce ar trebui sa ne pese de cresterea masiva a inegalitatii ? era o chestiune ce tinea nu doar de valori si moralitate, ci si de economie, de natura  societatii noastre si de sentimentul identitatii noastre nationale. Existau interese strategice inca si mai vaste. Cu toate ca ramanem in continuare cea mai mare putere militara ? cheltuind aproape jumatate din ceea ce se cheltuieste in toata lumea ?,razboaiele noastre de durata din Irak si Afganistan au dat la iveala limitele acestei puteri: nu am fost in stare sa cucerim un control clar asupra unor petice de pamant in tari care sunt mult, mult mai slabe decat Statele Unite. Forta Statelor Unite a fost dintotdeauna cea a puterii de influenta, indeosebi in ceea ce priveste influenta morala si cea economica, exemplul pe care il reprezinta pentru altii si inraurirea ideilor pe care tara noastra le cultiva, inclusiv cele referitoare la forma sa de organizare economica si politica.

Din pacate, data fiind inegalitatea crescanda, modelul economic american nu si-a facut datoria fata de categorii numeroase ale populatiei ? familia americana reprezentativa are o situatie financiara mai dificila decat avea cu un sfert de secol in urma, ajustand cu inflatia. Chiar si procentajul celor ce traiesc in saracie a crescut. Desi o China aflata in ascensiune este caracterizata prin niveluri inalte ale inegalitatii si un deficit democratic, economia le-a adus mai mult castig celor mai multi dintre cetatenii acestei tari: a scos din saracie vreo 500 de milioane de oameni, in exact aceeasi perioada in care stagnarea a pus stapanire pe clasa mijlocie din America. Un model economic care nu serveste majoritatii cetatenilor sai este putin probabil sa devina un exemplu de urmat pentru alte tari.

(...)

Articolul initial din Vanity Fair si seria de articole pe care am scris-o pentru ?Marea Divizare? constituie nucleul de baza al acestei carti. Timp de aproape cincisprezece ani, am scris, de asemenea, si un articol lunar de opinie pentru Project Syndicate. Dedicat initial efortului de a aduce gandirea economica moderna in tarile aflate in tranzitie catre o economie de piata, dupa caderea Cortinei de Fier, Project Syndicate a ajuns in timp sa se bucure de atat de mult succes, incat articolele ii sunt publicate acum in ziare din toata lumea, inclusiv in majoritatea tarilor avansate. Deloc surprinzator, multe din articolele pe care eu le-am scris pentru Project Syndicate se ocupau de unul sau altul din aspectele inegalitatii, si o selectie a acestora ? alaturi de articole publicate in variate alte ziare si periodice ? este prezentata aici.

Desi subiectul principal pe care se concentreaza aceste eseuri este inegalitatea, am decis sa includ cateva despre Marea Recesiune ? articole scrise in perioada premergatoare si imediat urmatoare crizei financiare din 2007?2008, cand America si lumea intreaga au intrat intr-o perioada de mare apatie. Articolele cu pricina merita un loc in acest volum pentru ca exista o interdependenta inextricabila intre criza financiara si inegalitate: inegalitatea a contribuit la izbucnirea crizei, criza a exacerbat inegalitati deja existente, iar adancirea acestor inegalitati a creat un important curent contrar in economie, facand cu atat mai dificila o revenire robusta. La fel ca inegalitatea in sine, n-a existat nimic inevitabil nici in privinta profunzimii crizei, nici in privinta duratei ei. Adevarul este ca criza nu a fost un cataclism al naturii, ca o inundatie sau un seism de-o gravitate care se intalneste doar o data la 100 de ani. Noi ne-am facut-o singuri, cu mana noastra, la fel ca in cazul inegalitatii supradimensionate, a fost rezultatul deciziilor noastre economice si politice.

Aceasta carte are in principal ca subiect economia inegalitatii. Dar, asa cum tocmai am aratat, nu se poate trage o linie de demarcatie clara intre decizia politica si cea economica. In diverse eseuri dintre cele care alcatuiesc acest volum, ca si in cartea mea anterioara, Pretul inegalitatii, descriu nexul cauzal dintre politica si economie: cercul vicios prin care mai multa inegalitate economica se traduce prin inegalitate politica, mai ales in sistemul politic al Americii, care confera o asemenea putere necontrolata banilor. Inegalitatea politica, mai departe, face sa creasca inegalitatea economica. Iar acest proces s-a vazut consolidat pe masura ce tot mai multi americani au fost dezamagiti de procesul politic: dupa criza din 2008, sute de miliarde de dolari s-au dus pe salvarea bancilor, si prea putini bani au fost alocati pentru ajutorarea celor in pericol sa-si piarda locuintele. Sub influenta lui Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei, si a lui Larry Summers, presedintele Consiliului Economic National ? amandoi aflati printre arhitectii politicilor de dereglementare care au ajutat la coacerea crizei ?, administratia Obama nu a sprijinit initial eforturile de restructurare a creditelor ipotecare, menite sa protejeze milioanele de americani care cazusera victima practicilor discriminatoare si pradalnice din partea bancilor, ba chiar a incercat sa se opuna acestei initiative. Deloc de mirare, asadar, ca atat de multa lume ii blestema si pe cei care sunt pentru, si pe cei care sunt contra.

(...)

In ultimii zece ani, patru dintre problematicile cruciale cu care s-a confruntat societatea noastra au fost: marea divizare ? enorma inegalitate care isi face aparitia in Statele Unite si in multe alte tari avansate ?, proasta gestiune economica, globalizarea si rolul statului si al pietei. Asa cum se arata in aceasta carte, cele patru tematici se intrepatrund. Inegalitatea crescanda a fost atat o cauza, cat si o consecinta a eforturilor noastre macroeconomice, a crizei din 2008 si a lungii stari de apatie si moleseala care a urmat. Globalizarea, oricate merite ar avea in stimularea cresterii, a dus aproape sigur si la o inegalitate mai mare ? cu atat mai mult cu cat am gestionat atat de prost globalizarea. Proasta gestionare a economiei noastre si a globalizarii se leaga, mai departe, de rolul pe care grupurile de interese il joaca in viata politica ? o viata politica in care sunt tot mai mult reprezentate interesele celor 1 la suta. Dar cu toate ca politica a reprezentat una dintre cauzele necazurilor noastre actuale, numai prin politica vom putea gasi solutii, fiindca piata, de una singura, nu o va putea face. Pietele lasate de capul lor vor duce la si mai mult monopol al puterii, la si mai mult abuz din partea sectorului financiar, la si mai mult dezechilibru in relatiile de comert international. Numai printr-o reforma a democratiei noastre ? facandu-i pe guvernanti mai raspunzatori in fata tuturor oamenilor, mai atenti sa le reprezinte interesele ? vom reusi sa aruncam o punte peste marea divizare si sa readucem tara la o prosperitate impartasita de toti.

Eseurile din aceasta carte sunt grupate in opt parti, fiecare precedata de un scurt eseu introductiv, care incearca sa explice contextul in care au fost scrise articolele sau sa atinga pe scurt cateva dintre subiectele pe care nu am putut sa le abordez in spatiul stramt al articolelor reproduse aici.

Voi incepe cu ?Prefata ? crapaturi vizibile?. In anii dinaintea crizei, liderii nostri economici, printre care si Alan Greenspan, guvernatorul-sef al Rezervei Federale, se puteau impauna cu o noua economie in care fluctuatiile, blestemul permanent al trecutului, aveau sa fie lasate in urma; asa-numita mare moderatie aducea cu sine o noua era a inflatiei reduse si a cresterii aparent ridicate. Dar cei care au acordat o atentie fie ea cat de mica problemei au vazut cu toate acestea nu sunt decat un strat subtire de poleiala, mascand proasta gestiune economica si coruptia politica extinse la scara nationala (din care o parte fusese data la iveala odata cu scandalul Enron); chiar mai rau, cresterea era una de care nu aveau parte cei mai multi americani. Marea divizare se adancea si mai mult.

 

Din volumul cu acelasi titlu, in curs la aparitie la Editura Publica. Traducere de Smaranda Nistor


Autor:

 
 
Înregistrare | Autentificare | Parola

Ziarul personal  Interceptor   Universul padurii   Consumator online   Fundatia rel=   Editura rel=   Panorama rel=   foto zp  as info  consulat uruguay   buzu