17 Noi 2018 - 14:54       

 
Parteneri 



 

 

 



* Prima pagină * Căutare * Contact *


Stire tematica: protectia consumatorului

Ziarul Financiar : Marea divizare. Societatile inegale si ce putem face in privinta lor (II)/ de Joseph Stiglitz

vineri 28 august 2015
Autor: Ziarul de Duminica 27
.08.2015

Crapaturi vizibile

Cartea incepe cu debutul Marii Recesiuni, cu cativa ani inainte sa inceapa seria mea de articole dedicate ?Marii Divizari?. Prima selectie a fost publicata de Vanity Fair in decembrie 2007, exact luna in care economia Statelor Unite a alunecat intr-o perioada de scadere care se va dovedi a fi cea mai rea de la Marea Depresiune.

In cei trei ani precedenti, eu, alaturi de un mic grup de alti economisti, avertizasem asupra imploziei iminente. Semnalele de alarma erau, de fapt, vizibile pentru oricine voia sa le vada ? dar prea multa lume facea prea multi bani! Petrecerea era in toi ? numai cativa de la varf aveau invitatii, insa nota de plata urma s-o platim noi, ceilalti. Din nefericire, cei despre care se presupunea ca garanteaza mentinerea economiei in stare de echilibru aveau legaturi mult prea stranse cu cei ce organizasera petrecerea si aveau parte de toata distractia (si castigau o groaza de bani). Tocmai de aceea sunt incluse aceste capitole aici, in prefata. Mecanismele prin care a luat nastere Marea Recesiune se intrepatrund cu cele care au dus la aparitia marii divizari a Americii.

Mai intai, sa fixam cadrul: a existat un urias boom economic in anii 1990, alimentat de o bula speculativa a actiunilor din sectorul inaltei tehnologii, care si-au crescut preturile in ritm ametitor, dar dupa ce bula s-a spart, economia a alunecat in recesiune, in anul 2001. Remediul-panaceu, bun la toate, preferat de administratia presedintelui George W. Bush era o reducere de taxe ? si mai ales una destinata celor bogati.

Pentru cei din administratia Clinton, care se dadusera peste cap sa reduca deficitul fiscal, acesta a fost un gest nelinistitor, din multe puncte de vedere. A adus inapoi deficitele ? aruncand pe apa Sambetei toate eforturile depuse in precedentii opt ani. Administratia Clinton amanase investitiile in infrastructura, in educatie si in programe de ajutorare a saracilor, totul in scopul reducerii deficitului. Nu fusesem de acord cu unele din aceste masuri ? consideram ca ratiunea economica ar fi dictat sa facem investitii in viitorul tarii si, in plus, ma temeam ca o administratie ulterioara ar putea face praf si pulbere aceste victorii greu cucerite, in scopuri mult mai putin nobile.

Dupa ce economia s-a afundat in recesiunea din 2001, factorii de decizie politica au ajuns la consens in privinta necesitatii ca economia sa primeasca un stimul. Un mod de asigurare a acelui stimul mult mai bun decat reducerea pe care Bush a aplicat-o taxelor pentru cei bogati ar fi fost aceea de a demara investitiile pe care le amanaseram. Eram deja preocupat de inegalitatea crescanda din tara, iar aceste reduceri inechitabile de taxe nu faceau decat sa inrautateasca lucrurile. Mi-am inceput articolul din New York Review of Books intitulat ?Pericolele din planul lui Bush de taxare? (?Bush?s Tax Plan ? The Dangers?, 13 martie 2003) dupa cum urmeaza: ?Rar s-a intamplat ca atat de putini sa ia atat de mult de la atat de multi?.

Si mai grav, eram de parere ca reducerile de taxe vor fi relativ ineficiente. Ceea ce s-a dovedit corect. Iata o tema la care voi reveni frecvent in aceasta carte. Inegalitatea slabeste cererea agregata si economia. Inegalitatea crescanda din America impingea banii de la baza piramidei spre varf si, dat fiind ca americanii aflati la varf cheltuiesc o parte mai mica din banii lor decat cei aflati la baza, are loc o diminuare generala a cererii totale. Pe parcursul anilor 1990, am mascat aceasta deficienta prin crearea bulei speculative cu actiunile firmelor de inalta tehnologie ? un boom al investitiilor. Dar odata cu spargerea bulei, economia a intrat in recesiune. Raspunsul lui Bush a fost o reducere de taxe destinata celor bogati. In conditiile in care consumatorii isi faceau griji pentru viitorul lor, stimulul sperat pentru economie din partea reducerilor fiscale ale lui Bush a fost unul anemic. Venit sa se adauge peste alta reducere de impozit asupra castigurilor de capital ? in plus fata de cea acordata cu cativa ani inainte de presedintele Clinton ?, el n-a facut decat sa incurajeze si mai mult speculatia. Dat fiind ca avantajele sale au ajuns covarsitor la cei foarte bogati, aceasta reducere de taxe a fost extrem de ineficace si, de asemenea, a accentuat si mai puternic inegalitatea.

Cele mai eficiente instrumente pentru consolidarea cererii si imbunatatirea egalitatii sunt politicile fiscale ? politicile privind taxele, impozitele si cheltuielile publice, hotarate de legiuitorii din Congres. Politicile fiscale inadecvate pun o presiune suplimentara pe politicile monetare, care intra in responsabilitatea Rezervei Federale. Fed-ul poate (uneori) sa stimuleze economia prin reducerea ratei dobanzii si relaxarea reglementarilor. Dar politicile monetare de acest fel sunt periculoase. Prescriptiile lor ar trebui sa poarte o eticheta mare: ?A nu se folosi decat cu maxima prudenta si sub stricta supraveghere a unor adulti care inteleg pe deplin riscurile?. Din pacate, cei insarcinati cu administrarea politicii monetare nu citisera niciodata o asemenea eticheta; si erau niste fundamentalisti ai pietei cat se poate de naivi, convinsi ca pietele sunt intotdeauna eficiente si stabile. In timp ce subestimau riscurile la care politicile lor supuneau economia ? ba chiar si bugetul guvernamental ?, nu parea sa le pese catusi de putin ca inegalitatea crestea vazand cu ochii. Rezultatul este bine cunoscut acum: au deschis calea unei bule speculative, iar politicile lor au dus la o crestere fara precedent a inegalitatii.

Fed-ul a mentinut focul atatat sub cazanul economiei cu o politica a dobanzilor reduse si a reglementarilor laxe. Dar metoda n-a functionat decat prin crearea unei bule speculative pe piata locuintelor. Ar fi trebuit sa le sara in ochi tuturor ca bula imobiliara si boomul consumului la care aceasta a dus nu puteau fi decat niste paliative temporare. Bulele se sparg intotdeauna. Orgia noastra consumista a facut ca 80 la suta dintre americani sa cheltuiasca, in medie, o suma care echivala cu 110 la suta din venitul lor! In anul 2005, la nivel de tara, ne imprumutam cu peste 2 miliarde de dolari din strainatate. Nu era sustenabil si, ca sa-l citez pe unul din predecesorii mei in functia de presedinte al Consiliului Economic Consultativ, in discursurile si articolele mele am avertizat in mod repetat ca ceea ce nu se poate sustine nu va fi sustinut.

Cand Fed-ul a inceput sa majoreze rata dobanzii, in 2004 si 2005, eu am prevazut ca bula imobiliara se va sparge. Nu s-a spart, in parte pentru ca ni s-a oferit un soi de respiro: dobanzile pe termen lung nu au crescut in paralel. Pe 1 ianuarie 2006, am prezis ca acest lucru nu va putea continua. Bula chiar s-a spart, nu dupa mult timp, dar e nevoie de o perioada intre un an si jumatate si doi ani pentru ca efectele sa fie resimtite pe deplin. Asa cum am scris curand dupa aceea: ?Exact cum colapsul bulei imobiliare era previzibil, si consecintele sale sunt la fel...?. Cata vreme, ?dupa unele estimari, peste doua treimi din cresterea productiei si a ocuparii fortei de munca pe parcursul sultimilort sase ani ... ssuntt legate de piata imobiliara, reflectand atat constructiile noi, cat si faptul ca proprietarii isi ipotecheaza locuintele ca sa sustina o orgie a consumului?, nici n-ar fi trebuit sa fie o surpriza ca scaderea economica ulterioara avea sa fie una adanca si prelungita.

Articolele incluse in aceasta prima sectiune a cartii descriu politicile economice care au deschis calea pentru Marea Recesiune. Unde am gresit? Cine e de vina? Desi celor de pe pietele financiare, de la Fed si de la Trezorerie, tare le-ar placea sa poata pretinde ca pur si simplu s-a intamplat ? ca o inundatie imposibil de preintampinat, care loveste o data la o suta de ani ?, eu am crezut atunci, si cred cu inca si mai multa tarie acum, ca a fost criza artificiala, provocata de mana omului. A fost ceva ce grupul de 1 la suta (de fapt, o fractiune infima a acelui 1 la suta) ne-a facut noua, celorlalti. Faptul ca s-a putut intampla a fost in sine o manifestare a marii divizari.

 

CUM SE PROVOACA O CRIZA

Ca Marea Recesiune facuse victime e clar. Dar cine au fost faptasii acestei ?crime?? Daca ar fi sa-i credem pe cei de la Departamentul de Justitie, care nu au formulat acuzatii impotriva niciunuia dintre conducatorii marilor banci care au jucat un rol principal in aceasta drama, a fost o crima fara niciun faptas. Eu nu cred asa ceva, si nici majoritatea americanilor. In trei din articolele republicate aici, incerc sa aflu cine a omorat economia Americii, sa schitez traseul in timp care ne-a condus spre aceasta situatie. Am urmarit sa sap mai adanc si sa merg mai mult inapoi, fiindca povestea era mai complicata decat raspunsul standard: ?Bancile au dat prea multe imprumuturi si oamenii s-au imprumutat prea mult?.

Mi-am pus intrebarea: ce ne-a adus in aceasta situatie? Era vorba despre incompetenta si judecata gresita. Razboiul din Irak, prost gandit si prost executat, ale carui costuri se vor cifra in cele din urma la trilioane de dolari, era cel mai elocvent exemplu. Dar vina principala eu o atribui unei combinatii intre ideologie si presiunea venita din partea grupurilor de interese ? aceeasi combinatie care a dus la inegalitatea crescanda din tara. In mod special, acuz convingerea ca pietele lasate libere ar fi necesarmente eficiente si stabile. Ar trebui sa stim ca nu-i asa: fluctuatiile economice majore au caracterizat capitalismul de la bun inceput. Unii au avansat ideea ca tot ce trebuie facut este ca guvernul sa asigure macrostabilitatea ? de parca esecurile pietei apar numai in macrodoze! Eu avansez alta idee: macrocrizele nu sunt decat varful aisbergului; mai putin vizibile sunt miriadele de ineficiente. Criza in sine aduce dovezi din belsug: colapsul pietei a fost rezultatul unei serii intregi de esecuri in managementul riscului si in alocarea capitalului, greseli comise de institutiile creditoare, de bancile de investitii, de agentiile de rating al creditului ? practic, de milioane de actori din sectorul financiar, dar si din alte domenii ale economiei.

Dar eu consider de asemenea ca a fost vorba de mai mult decat de o mica doza de ipocrizie din partea celor care sustineau cauza pietelor libere, lucru din nou dovedit in Marea Recesiune: partizanii din gura ai pietei libere au fost mai mult decat dispusi sa accepte ajutorul statului ? inclusiv prin actiuni masive de salvare financiara. Politicile de acest fel distorsioneaza economia, bineinteles, si duc la o performanta economica mai slaba; dar, in concordanta cu tematica acestei carti, ele au si consecinte asupra distributiei veniturilor: mai multi bani merg spre cei din varful piramidei, in timp ce nota de plata o achita ceilalti.

Gandindu-ma cine a ucis economia, numarul unu pe lista de suspecti este presedintele de la vremea aceea. ?Consecintele economice ale domnului Bush? detaliaza unele dintre consecintele economice ale administratiei Bush. Desi conservatorii spumega impotriva deficitelor, par sa aiba un talent deosebit pentru crearea lor. Deficitele mari au inceput sa caracterizeze economia americana odata cu presedintele Reagan, si abia odata cu presedintele Clinton au inceput sa se transforme in excedente. Dar, cat ai zice peste, Bush a inversat mersul lucrurilor ? cea mai masiva schimbare de parcurs (in directia gresita) din istoria natiunii ?, in parte, ca rezultat al faptului ca a platit doua razboaie cu cartea de credit, in parte, din cauza reducerilor de taxe pentru cei bogati si in parte ca urmare a larghetii aratate companiilor farmaceutice si expansiunii altor forme de bunastare corporatista ? tot mai multe ?pomeni? acordate corporatiilor bogate dintr-o gama variata de sectoare, unele mascate in sistemul fiscal sau ca garantii, altele nerusinat de pe fata. (Si toate acestea, chiar in timp ce noi mai taiam din programele de asistenta pentru saraci, pe motiv ca nu ni le putem permite.)

Asa cum am scris in repetate randuri, deficitele nu sunt neaparat o problema: nu si daca banii sunt cheltuiti pentru a face investitii, si mai ales nu daca aceste cheltuieli se fac atunci cand economia e anemica. Dar deficitele Bush erau deosebit de problematice: ele au avut loc intr-o perioada de aparenta prosperitate, chiar daca prosperitatea aceea n-a ajuns decat la foarte putini. Banii s-au cheltuit nu pentru intarirea economiei, ci ca sa ingrase conturile catorva corporatii si buzunarele celor 1 la suta. Cel mai nelinistitor a fost ca intrezaream furtuni in viitor ? vom avea cele de trebuinta ca sa trecem cu bine prin ele? Vor incepe atunci conservatorii, din nou, sa pretinda prudenta fiscala, impunand austeritatea intr-un moment in care economia avea nevoie disperata tocmai de medicamentul contrar?

Cel mai important pentru aceasta carte, anii Bush au fost marcati de inegalitate crescanda, situatie pe care el nici n-a recunoscut-o, nici n-a facut nimic in privinta ei ? doar a agravat-o. Acesta a fost un articol scurt si nu puteam veni cu o litanie completa a tot ceea ce nu se facuse bine. Nu am remarcat ca, in timp ce inegalitatea cunoscuse o usoara imbunatatire in anii Clinton, venitul americanului reprezentativ (venitul mediu), ajustat cu inflatia, practic a scazut sub Bush ? ceea ce era valabil chiar inainte ca recesiunea sa inrautateasca lucrurile si mai abitir. Mai multi americani nu aveau asigurare de sanatate. Si se confruntau cu mai multa nesiguranta ? un risc mai mare de a-si pierde locurile de munca.

Dar cel mai deplorabil esec al lui Bush a fost, probabil, crearea conditiilor pentru instalarea Marii Recesiuni, subiecte pe care le tratez mai amanuntit in urmatoarele doua capitole. Reducerile de taxe pentru bogati, introduse de Bush, despre care vorbeam mai sus, joaca roluri proeminente in aceasta drama ? in acelasi timp in care n-au furnizat cine stie ce stimul, ele au exacerbat inegalitatea deja mare din tara. Ele ilustreaza o a doua tematica, la care voi reveni ceva mai departe in cuprinsul cartii de fata si pe care deja a preluat-o Fondul Monetar International (FMI), organizatie deloc renumita pentru asumarea unor pozitii ?radicale?: inegalitatea este asociata cu instabilitatea.  Provocarea crizei din 2008 exemplifica modul cum se intampla acest lucru: bancile centrale creeaza bule speculative, ca reactie la o economie slabita din cauza inegalitatii crescande. Bula se sparge in cele din urma si creeaza haos in economie. (Fireste, Fed-ul ar fi trebuit sa-si dea seama de acest risc. Dar conducatorii acestei institutii tradau o credinta aproape oarba in piete si, la fel ca Bush, care il reconfirmase pe Alan Greenspan in functia de sef al Fed-ului, iar ulterior il numise pe Ben Bernanke ? care fusese consilierul sau principal pe probleme de economie ?, institutia parea sa acorde prea putina atentie inegalitatii care crestea vazand cu ochii in tara.)

In acelasi timp, ilustreaza o a treia tema: rolul politicului. Politicile si politicul sunt cele care conteaza. Statele Unite ar fi putut reactiona in fata slabirii economiei prin investitii in America sau prin aplicarea unor politici care sa reduca inegalitatea. Ambele masuri ar fi dus la intarirea economiei si la o societate mai echitabila. Dar inegalitatea economica duce inevitabil la inegalitate politica. Ceea ce s-a intamplat in America e ceea ce te poti astepta sa se intample de la un stat cu o societate divizata. In loc de mai multe investitii, ne-am ales cu reduceri de taxe si inlesniri financiare pentru corporatii, care i-au avantajat pe cei bogati. In loc de reglementari care sa stabilizeze economia si sa-i protejeze pe cetatenii obisnuiti, ne-am ales cu dereglementare, care a dus la instabilitate si i-a lasat pe americani prada bancherilor.

Din volumul cu acelasi titlu, in curs la aparitie la Editura Publica


Autor:

 
 
Înregistrare | Autentificare | Parola

Ziarul personal  Interceptor   Universul padurii   Consumator online   Fundatia rel=   Editura rel=   Panorama rel=   foto zp  as info  consulat uruguay   buzu