S_fin  :: Consumatorul plateste salarii, nu statul :: (236 afişări)

Publicat de Ionut Balan  la Vineri, 28 Decembrie 2007 - 08:58 AM

Interviu cu Radu Nechita, presedintele Centrului Independent de Studii in Economie si Drept

Autoritatile refuza sa inteleaga ca salariul reprezinta pretul muncii depuse de angajat asa cum este ea apreciata de catre consumator . Ceea ce inseamna - sustine Radu Nechita - ca salariul este platit de client, nu de patron. Iar atunci cand intreprinzatorul este constrans de Guvern - prin salariul minim stabilit - sa plateasca o remuneratie superioara celei permise de productivitatea muncii, el fie va disponibiliza angajatii care „costa“ mai mult decat produc, fie va trage obloanele. In ambele cazuri, rezultatul este cresterea somajului.


Guvernele europene risca sa impartaseasca soarta dinozaurilor daca nu-si reduc cheltuielile publice, avertiza recent JĂźrgen Stark - membru marcant al board-ului Bancii Centrale Europene. Care e problema? Statele acapareaza mult prea mult din resursele economice ale societatii?
Exista argumente solide in favoarea ideii ca statele s-au extins dincolo de ceea ce este justificat sau optim, atat din punct de vedere etic, cat si al eficientei.
Potrivit unui studiu Eurostat din 2007, totalitatea prelevarilor obligatorii in UE-27 se situa intre 28% (Romania) si 51,3% din PIB (Suedia). La nivelul UE, media ponderata este de 39,6% din PIB, cu 13 procente mai mult decat in Statele Unite si Japonia. Dintre toate tarile ne-europene membre OECD, doar Noua Zeelanda depaseste 35% din PIB. Acest lucru inseamna ca, din toata bogatia creata intr-o tara in decurs de un an, o treime sau chiar jumatate este acaparata de stat. Aceste resurse nu mai sunt utilizate direct de cei care le-au produs, ci de guverne. O prima intrebare este cea referitoare la echitatea unei astfel de situatii. Raspunsul variaza in functie de valorile in care credem fiecare dintre noi. Adeptii egalitarismului nu se impaca decat cu o situatie in care toata lumea este adusa la acelasi nivel. Aparatorii libertatii considera ca prelevarea prin forta a unei parti oricat de reduse din venitul sau averea dobandita in mod legitim incalca drepturile fundamentale, in special dreptul pe care fiecare persoana il are asupra propriului corp, asupra muncii sale si asupra bogatiilor pe care le-a creat prin munca si priceperea sa. O a doua intrebare este cea referitoare la eficienta cu care sunt cheltuite resursele colectate de state. Exista doar patru moduri in care pot fi cheltuiti banii: banii mei pentru mine, banii altcuiva pentru mine, banii mei pentru altcineva sau banii altcuiva pentru altcineva. Grija fata de resursele cheltuite este cea mai mica in ultimul caz, adica tocmai cel in care se incadreaza actiunea statului.

„Europa are nevoie de o economie de piata functionala, capabila sa se adapteze rapid schimbarilor, daca vrea sa fie dinamica si competitiva in secolul XXI“ - continua Stark -, iar statele ar putea ajunge la o astfel de economie in cazul in care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa intre 30 si 35% din PIB. Cum vi se pare acest nivel?
Cei care recomanda niveluri ridicate ale prelevarilor obligatorii ar trebui sa demonstreze, cel putin, ca statul in general si cel roman in special utilizeaza resursele cu mai mare eficienta decat sectorul privat care le-a produs. In ceea ce priveste economia de piata, exista semne deosebit de ingrijoratoare. Dincolo de unele modificari formale si semantice, asa-zisul Tratat european simplificat, semnat la Lisabona in 19 octombrie 2007, difera de vechiul Tratat constitutional intr-un punct esential: dintre obiectivele Uniunii a disparut tocmai referirea la „concurenta libera si neviciata“. Desigur, libera concurenta este amintita in protocolul 6 din anexa, dar schimbarea sugereaza o atitudine diferita de cea recomandata de domnul Stark.

Intr-adevar, pozitia lui Stark contrasteaza mai ales cu a Comisiei Europene, care
recomanda noilor membri UE majorarea veniturilor bugetare, si nu reducerea cheltuielilor. Cum se explica diferenta de abordare?
Comisia Europeana are o abordare specifica majoritatii guvernelor care nu au curajul sa lupte impotriva grupurilor de interese. Unui guvern ii este mult mai comod sa ia putin de la multi si sa dea mult la putini. Cheltuielile publice sunt mult mai vizibile pentru beneficiari decat este finantarea lor pentru contribuabili. Domnul Stark beneficiaza de o pozitie in care poate face o analiza ce tine cont si de efectele pe termen lung, nu doar de cele pe termen scurt.

Deci o crestere a veniturilor bugetului consolidat de la 33% din PIB in 2006 la 40% anul viitor n-ar face decat sa aiba si Romania - pe termen lung – aceleasi probleme cu cresterea economica pe care le au acum membrii fondatori ai UE?
Notiunea de venituri bugetare este de fapt povara fiscala ce apasa pe umerii contribuabililor. Aceasta din urma notiune ar trebui folosita de ziaristii care scriu pentru marele public, si nu pentru Ministerul Finantelor.
Ce au facut guvernele din Romania pentru a convinge contribuabilii ca banul public va fi cheltuit cu mai mare eficienta de stat? Cum poti pretinde ca motivezi producatorii de bogatie din tara aceasta daca iti propui ca 40% din valoarea creata de ei sa fie cheltuita de altcineva?
Romania ar trebui sa adopte politicile economice care protejeaza drepturile de proprietate si care inlatura barierele artificiale: politicile care incurajeaza spiritul antreprenorial, libera initiativa, imbogatirea - adica acea crestere economica fara de care vom fi mereu in postura neplacuta de ruda saraca. Nu trebuie sa adoptam fara discernamant politicile tarilor bogate deoarece unele dintre ele isi pot permite sa adopte un comportament nesabuit. Romania nu este insa in aceasta situatie.

Ce ne puteti spune despre Agenda Lisabona? Nu cumva este compromisa - ca majoritatea proiectelor publice - de ineficienta managementului birocratic?
Prin anii ’60-’70, documentele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice indicau anul 2000 ca moment in care URSS „va ajunge si depasi SUA“. Nu cred ca planificarea centralizata a progresului poate reusi la Bruxelles dupa ce a falimentat la Moscova. Pentru ca Europa sa devina „cea mai competitiva si dinamica economie bazata pe cunoastere din lume pana in anul 2010“, ar fi nevoie de o liberalizare adevarata si profunda a economiilor statelor membre.

Uniunea Europeana, zona cu cea mai subventionata agricultura din lume - direct, indirect si la export -, are cele mai mari preturi la produsele alimentare. Cum comentati aceasta situatie?
Politica Agricola Comuna este o colectie de erori economice cu consecinte dramatice in plan moral si ecologic, nu numai in cel economic. In primul rand, ca orice politica protectionista, ea favorizeaza in mod nejustificat producatorul in dauna consumatorului. Acest lucru este incorect deoarece, intr-o economie de piata, consumatorul este un fost producator care a facut deja un serviciu comunitatii, acum venindu-i randul sa i se ofere serviciul dorit. Dincolo de ecranul de fum al pseudo-argumentarilor, protectionismul inseamna sa produci mai scump ceea ce poti cumpara ieftin. Independenta alimentara este o iluzie in masura in care in agricultura se utilizeaza ingrasaminte chimice si tractoare care consuma energie importata din alte tari. Cum poate fi justificata o politica prin care se aloca jumatate din buget pentru un sector care reprezinta mai putin de 5% din populatie si din bogatia creata? Echitatea sau solidaritatea sunt argumente neconvingatoare, deoarece tocmai statele mai bogate din UE beneficiaza de cele mai multe subventii, iar la nivel national acestea sunt „capturate“ de cei mai mari fermieri. Culmea ipocriziei este atinsa atunci cand se tin discursuri sforaitoare despre saracia din lume, dar tarilor sarace li se interzice accesul pe pietele europene tocmai intr-un domeniu in care au un avantaj comparativ: agricultura si industria alimentara.

Observam ca in spatiul comunitar bunurile si capitalurile circula liber, dar in niciun caz nu se poate spune acelasi lucru despre servicii si forta de munca. Este UE o piata unica, asa cum visa Winston Churchill, sau doar o uniune vamala?
UE nu este o piata unica a serviciilor si a muncii. Nici macar pietele nationale nu sunt liberalizate. Fiecare recunoaste in mod intuitiv avantajele pietei libere si ale concurentei atunci cand este in situatia de consumator. Fiecare ar dori insa ca sectorul sau sa fie protejat de concurenta straina, dar si de cea nationala. Exista o multime de legi care limiteaza artificial intrarea pe piata sau, altfel spus, concurenta. Desigur, fiecare profesie va explica de ce ea trebuie sa fie exceptia de la regula: avocatii, contabilii, expertii de orice fel, farmacistii, notarii, taximetristii si asa mai departe.

Salariul minim reprezinta un element care franeaza dezvoltarea Uniunii Europene?
Ceea ce refuza sistematic autoritatile sa inteleaga este ca salariul reprezinta pretul muncii depuse de angajat asa cum este ea apreciata de consumator. Practic, salariul este platit de client, nu de patron. Daca guvernul ar putea fixa nivelul salariilor, de ce sa-l fixeze la numai 500 de lei? De ce sa nu-l fixeze la 500 sau 5.000 de euro? Oricine isi da seama ca un salariu minim de 5.000 de euro stabilit de guvern e ceva absurd. Un nivel de 500 de lei stabilit de guvern este tot o absurditate, dar intr-un numar mai restrans de cazuri. Daca un salariat „costa“ mai mult decat produce, angajatorul va lua masuri pentru ca productivitatea acestuia sa creasca, ii va reduce salariul sau va renunta la el. Acest lucru inseamna ca, daca autoritatile fixeaza prin lege un nivel al salariului superior celui permis de productivitatea muncii, intreprinzatorul va renunta la acei angajati care „costa“ mai mult decat produc sau va iesi din afaceri. In ambele cazuri, rezultatul va fi, in ultima instanta, o crestere a somajului. Daca insa un salariat produce mai mult decat „costa“, el va fi „vanat“ de concurenta, care-l va atrage cu un salariu superior celui prezent, dar nu superior productivitatii sale potentiale. Prin urmare, in sectorul privat, salariul si productivitatea muncii tind sa fie corelate. Cu alte cuvinte, daca dorim salarii mai mari, trebuie sa crestem productivitatea muncii.